Chistul hidatic (hidatidoza)

Deși hidatidoza nu este o boală cu declarare obligatorie, aceasta continuă să reprezinte un subiect de interes pentru comunitatea medicală din România, atât prin frecvența cazurilor diagnosticate accidental, cât și prin complicațiile pe care le poate determina.

Hidatidoza este produsă de diferite subspecii ale parazitului Echinococcus granulosus.

Ciclul biologic al parazitului Echinococcus granulosus

Gazda definitivă este reprezentată de numeroase specii de carnivore, cele mai importante fiind câinele, lupul și vulpea.

Gazdele intermediare sunt reprezentate de ierbivore (ovine, bovine, cabaline și rumegătoare sălbatice), porcine și, accidental, omul.

Canidele infectate elimină prin fecale oncosferele infectante ale parazitului. Acestea pot fi ingerate de către om sau de alte gazde intermediare.

După pătrunderea în organism, sub acțiunea bilei, oncosfera este dizolvată, eliberând embrionul parazitului. Acesta ajunge în circulația sanguină și se poate opri la nivelul filtrelor capilare succesive din ficat și plămâni. În cazul în care depășește bariera pulmonară, parazitul se poate localiza și în alte organe, precum splina, creierul, oasele, tiroida sau orbita.

Odată localizat, embrionul se transformă într-o veziculă uniloculară, denumită chist hidatic.

Simptomatologie

Aproximativ jumătate dintre chisturile hidatice sunt asimptomatice. De multe ori, diagnosticul este stabilit întâmplător, în urma unei radiografii pulmonare sau a unei ecografii abdominale efectuate pentru alte afecțiuni.

În alte situații, analizele de rutină pot evidenția o valoare crescută a eozinofilelor, aspect care impune investigații suplimentare de parazitologie.

Boala este, de regulă, dobândită în copilărie, însă diagnosticul poate fi stabilit după 5–10 ani de la momentul infectării, din cauza evoluției lente și frecvent lipsite de simptome.